Personalitãţi slãtinene
Oameni printre oameni
Nicolae Titulescu
Un mare om, un mare caracter...
Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat şi om politic român, în repetate rânduri ministru, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor.Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său în Tituleşti, Olt. După terminarea liceului "Carol I" la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obţinându-şi doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907 se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanţelor.
În vara anului 1918, împreună cu alţi fruntaşi români (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înfiinţează la Paris Comitetul Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române.
În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru de Externe.
Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la "Liga Naţiunilor" de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea incredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stângii europene, cu precădere în războiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rău văzută de clasa politică românească a vremii. Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii.
În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil prin conferinţe şi articole de ziare ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.
Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveţia, după Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941.
Ion Minulescu
| Note Bibliografice | |
| Născut | |
 |
6 ianuarie 1881 |
|
Bucuresti |
| Decedat | |
|
11 aprilie 1944 |
|
Bucuresti, înmormântat la Bellu |
| Tabel cronologic | |
|
1881 În noaptea de 6 spre 7 ianuarie se naste Ion Minulescu, in Bucuresti, strada Covaci nr. 15. Viitorul poet va copilări la Slatina, de unde e originară mama sa, Alexandrina Ciucă, fiică a unui caval. Foarte tânără când rămâne văduvă, Alexandrina Ciucă se va recăsători nu peste mult timp de la moartea sotului cu Ion Constantinescu, căpitan de cavalerie. |
|
1887 Începe cursul primar la Pitesti. |
|
1891 Începe liceul in acelasi oras. |
|
1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei". |
|
1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti". |
|
1899 După ce si-a incheiat studiile liceale (clasa a VI-a si a VII-a le trece intr-un an, la pensionul particular "Brânză si Arghirescu" din Bucuresti), Ion Minulescu îsi ia bacalaureatul. |
|
1990 Poetul pleacă la Paris spre a urma dreptul. Va renunta insă curând la studiile juridice, fascinat de viata boemei artistice pariziene. Acum ia Minulescu cunostintă de literatura simbolistă, citind cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Lautréamont, Verlaine, Rimbaud, Laforque etc. |
|
1904 Ion Minulescu se intoarce in tară. Îl găsim printre scriitorii care frecventează cafeneaua Kubler (D. Anghel, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, P. Cerna etc.). |
|
1905 Publică versuri si fragmente de proză (Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste. |
|
1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909). |
|
1907 Îl găsim pe Minulescu participând la "sâmbetele literare" organizate de "Convorbirile critice" ale lui Mihail Dragomirescu (din cercul "Convorbirilor critice" mai fac parte, in această perioadă, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, Dim. Nanu etc.). O poezie a lui Minulescu publicată in "Convorbiri critice" (În orasul cu trei sute de biserici) îi atrage atentia lui I. L. Caragiale care, de la Berlin, îi scrie lui Mihail Dragomirescu spre a-si arăta pretuirea si spre a se interesa de tânărul poet. |
|
1908 Sub directia lui Ion Minulescu apare la 20 martie "Revista celorlalti", de orientare simbolistă. Dintre colaboratori fac parte Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia. Articolul-program Aprindeti tortele reprezintă o reactie violentă, in numele artei innoitoare, împotriva traditionalismului. Revista îsi incetează aparitia o dată cu cel de-al treilea număr (10 aprilie 1908). Apare primul volum de versuri al lui I. Minulescu, Romante pentru mai târziu, cu o copertă desenată de Iser, prieten de o viată al poetului. Apare volumul de povestiri de factură simbolistă Casa cu geamuri portocalii. |
|
1909 Succesul de public (dacă nu si de critică) al Romantelor pentru mai târziu determină publicitatea celei de-a doua editii a volumului, la Biblioteca românească enciclopedică "Socec". |
|
1910 Cunoaste in redactia "Viitorului" (in cadrul căreia lucrează) pe Claudia Millian, viitoarea lui sotie. |
|
1912 Ion Minulescu scoate a doua sa revistă, "Insula", in jurul căreia grupează colaboratori ca G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Revista îsi incetează aparitia - simbolic? - tot după al treilea număr (5 aprilie 1912). |
|
1913 Apare volumul de versuri De vorbă cu mine însumi (copertă si ilustratii de Iser). |
|
1914 La 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei. |
|
1916 - 1918 În timpul războiului, sotii Minulescu se refugiază la Iasi. |
|
1920 Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan. |
|
1921 Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie). |
|
1922 Romantele pentru mai târziu se tipăresc in cea de-a treia editie, la "Cultura natională". Poetul este numit Director General al Artelor in Ministerul Artelor si Cultelor. Va detine această functie până in 1940. |
|
1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias. |
|
1926 Se joacă o piesă caracteristic minulesciană: Manechinul sentimental. |
|
1927 După o lungă intrerupere, Minulescu reapare cu un nou volum de versuri, Spovedanii, publicat in colectia "Manuscriptum" (textele, in transcriptie autografă, sunt litografiate). Poemele din această culegere in tiraj limitat (1.500 exemplare) vor fi incluse, împreună cu altele, in volumul din 1930, Strofe pentru toată lumea. Se reprezintă piesa Allegro ma non troppo. |
|
1928 Minulescu publică romanul autobiografic Corigent la limba română. O nouă piesă, reluând in manieră fantezistă motivul lui Don Juan: Amantul anonim. Se acordă lui Ion Minulescu "Premiul national de poezie". |
|
1930 Apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. |
|
1931 Un roman cu intentii satirice: Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului. I se reprezintă piesa Porumbita fără aripi. |
|
1933 Minulescu publică un nou roman: 3 si cu Rezeda 4. |
|
1935 Minulescu adună intr-o elegantă plachetă traducerile mai vechi realizate in colaborare cu Dimitrie Anghel (Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guérin, Henri Bataille, Henri de Régnier). |
|
1936 Apare un volum de Poezii in vechea serie a "Bibliotecii pentru toti", editată de Alcalay, in care sunt reunite culegerile anterioare de versuri ale lui Ion Minulescu. Sub titlul Nu sunt ce par a fi Minulescu îsi adună poeziile din ultimii ani. |
|
1937 Piesa de teatru Nevasta lui Mos Zaharia. |
|
1939 La "Fundatia pentru literatură si artă" apare - sub ingrijirea autorului - volumul de Versuri al lui Ion Minulescu, in seria editiilor "definitive". |
|
1943 Apare o culegere de nuvele (intre care regăsim unele din bucătile din Cetiti-le noaptea) sub titlul: Cine-i autorul acestui roman senzational? Se tipăreste a doua editie definitivă, cu adăugări, a Versurilor ("Fundatia pentru literatură si artă"). |
|
1944 La 11 aprilie, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucurestii răvăsiti de bombardamentele americane. Este inmormântat la Cimitirul Bellu. |
Eugen Ionescu
Maestrul absurdului
Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi) 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris; cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze) a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între naşterea lui şi cea a marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Biografie
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susţine Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmaţie în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă şi că nu este adevărată afirmaţia lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creştinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generaţie cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, urmând liceul la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti. Examenul de bacalaureat îl susţine la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat "Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Cariera literară
Perioada românească
Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitaţi". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine şi susţine că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original şi reuşit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic şi absurd al existenţei, fatalitatea morţii, splendoarea şi neantul condiţiei umane.
Teatrul absurd
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreaţa cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată Englezeşte fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele şi altele. A doua încadrează piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. De fapt, comedia şi tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Anul Eugene Ionesco
Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu va fi celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României şi a ambasadorului acestei ţări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului îi vor fi consacrate numeroase manifestări culturale atât în ţară cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză. Vezi şi articolul din „Evenimentul zilei” [1].
Opera
Dramaturgie
- Cântăreaţa cheală (1950)
- Lecţia (1951)
- Scaunele (1952)
- Victimele datoriei (1953)
- Amadeu (1954)
- Jacques sau supunerea (1955)
- Ucigaş fără simbrie (1957)
- Rinocerii (1959)
- Regele moare (1962)
- Pietonul văzduhului (1963)
- Setea şi foamea (1966)
- Delir în doi (1967)
- Jocul de-a măcelul (1970)
- Macbett (1972)
- Ce formidabilă harababură (1973)
- Omul cu valize (1975)
- Călătorie în lumea morţilor (1980)
Eseuri. Proză literară
- La Photo du Colonel (1962)
- Note despre teatrul de avangardă (1962)
- Note şi contranote (1966)
- Jurnal în fărâme (1967)
- Prezent trecut, trecut prezent (1968)
- Descoperiri (1969)
- Solitarul (1973)
- Situaţii şi perspective (1980)
- Căutarea intermitentă (1988)
Ediţii în limba română
- Elegii pentru fiinţe mici, versuri, Bucureşti, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1990)
- Nu, Bucureşti, Editura Vremea, 1934 (reeditări: Bucureşti, Editura Humanitas, 1991; 2002)
- Antidoturi, traducere de Marina Dimov, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
- Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
- Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1990
- Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999
- Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
- Note şi contranote, traducere şi cuvânt introductiv de Ion Pop, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
- Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993
- Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuţeanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
- Teatru, traducere, cuvânt înainte şi note asupra ediţiei de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, Bucureşti, Editura Univers, 1994-1998
- Teatru, traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi, vol. I-X, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003-2008
- Eu. Ediţie îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezeşte fără profesor de Gelu Ionescu şi un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
- Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediţie îngrijită şi bibliografie de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
Sus »
Felicia Filip
Soprana de talie mondiala...
BIOGRAFIE
Ana Felicia FILIP este nascuta la Slatina, in Oltenia, regiune din sudul Romaniei. Ea a crescut acolo, inconjurata de parinti, de sora si fratele sau.
Cariera muzicala a debutat-o prin studiul viorii timp de 12 ani. Apoi ea s-a orientat catre canto intrand la Conservatorul din Bucuresti, unde a obtinut diploma de absolvent in anul 1985. Ea a intalnit acolo profesoara sa de canto, artista de mare renume : Georgeta Stoleriu, care este si in prezent,
profesoara sa de canto.
Felicia a debutat la Brasov, in Rigoletto si Traviata, apoi anul urmator, in 1986, la Bucuresti, in capitala, in Povestirile lui Hoffmann (rolul Antoniei). Ea a fost solista la Teatrul Liric din Brasov pana in anul 1990, apoi solista a Operei Nationale din Bucuresti.
Primul sau angajament, in afara teritoriului romanesc, a fost la Teatrul din Bâle, in Elvetia, in 1991, pentru Traviata.
Aceasta opera de Verdi, pe care Felicia o interpreteaza cu o emotie particulara si personala, ramane de altfel rolul sau fetis, un rol care i-a purtat noroc si cu care ea intretine o relatie intima.
Felicia s-a casatorit in 1991 cu Cristian Mihailescu, actualmente Director General al Operei din Brasov, dar si regizor (punere in scena) de opera, pe undeva foarte cunoscut in Franta, datorita participarii sale in componenta juriului la : Concours International de Chant de Marmande.
Au fost numiti in 2009 : cel mai frumos cuplu de ani, in România !
Felicia munceste si face vocalize 365 de zile pe an ! Seriozitatea si profesionalismul sau sunt universal recunoscute.
Ea este singura cantareata din lume care a obtinut toate premiile Mozart si a participat la concursurile urmatoare :
1983 : Concours de Chant Fransisco Vinas la Barcelone (premiul 1 si premiul Mozart)
1985 : Concours de chant P.I. Tchaikovski la Moscou (premiul al 2-lea)
1987 : Concours Belvédère la Vienne (premiul al 2-lea, premiul Mozart si premiul Japanese)
1991 : Concours "Glory of Mozart" la Toronto (premiul 1)
Felicia FILIP a urcat pe numeroasele scene internationale :
Opéra Royal de Wallonie à Liège
Opéra National de Lorraine à Nancy
... imposibil de a le cita integral aici, dar totusi scenele foarte reputate din :
Madrid, Nuremberg, Athènes, Rome, Pise, Strasbourg, Mulhouse, Festival de Las Palmas, Festival de Tenerife, Chisinau, Danemark...
... si bineinteles, toate marile scene romanesti, dintre care Bucarest, Brasov, Constanta, Cluj, Iasi, Timisoara, Craiova, Slatina
In sfarsit, Felicia FILIP a fost inaltata in gradul de Commandor al Ordinului "Meritul Cultural", titlu care i-a fost decernat, in 2004, de catre Presedintele Ion Iliescu.
Felicia Filip a obtinut recent inca un titlu onorific de "Persoana Emerita", decernat de catre Presedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin
Spiru Vergulescu
Si lumea suntem noi....
S-a stins la mijlocul lui aprilie 2007, trecând pragul eternităţii rezervate de bunul Dumnezeu celor pe care tot El i-a înzestrat cu har şi generozitate, pictorul şi desenatorul Spiru Vergulescu. Născut într-o zi de joi, 13 septembrie 1934, la Slatina, dintr-o mamă de o frumuseţe legendară, dar oarbă din naştere, Spiru Vergulescu a fost adoptat, la vârsta de un an, de fratele mamei, locuitor la Bucureşti. Astfel încât slătineanul de origine şi-a făcut studiile (de la primele clase până la cele din Şcoala Medie Tehnică de Arte Plastice, şi apoi cele de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu) în Capitală. În 1968 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură. Participarea sa la numeroase expoziţii de rang naţional şi internaţional, personalele deschise în săli prestigioase, dar şi prezenţa lucrărilor sale în numeroase colecţii muzeale sau particulare româneşti sau străine, i-au atras o binemeritată recunoaştere artistică europeană, Spiru Vergulescu fiind considerat de reputaţii critici şi istorici de artă Adrian-Silvan Ionescu, Octavian Barbossa şi Pavel Şuşară, una dintre cele mai autentice şi pregnante personalităţi din câmpul artelor vizuale contemporane. Prietenia şi corespondenţa sa suţinută de-a lungul a zeci de ani cu mult regretatul istoric şi critic literar Mircea Zaciu i-au atras preţuirea oamenilor de litere , care, la rândul lor, i-au recunoscut şi harul scrisului, probat şi în paginile de jurnal publicate în câteva periodice din Slatina.
Vocaţia pentru artă şi generoasa deschidere către ceilalţi i-au adus în 1993 titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Slatina. Revenirea în oraşul natal a fost marcată de donaţia a 50 de tablouri ( uleiuri pe pânză, multe dintre ele inspirate de casele vechi, clădiri de patrimoniu din teritoriul pe care muzeografii slătineni l-au supranumit Slatina amintirilor). Vocaţia de ctitor a lui Spiru Vergulescu a atras în cercul ei magic oameni de cultură slătineni (se cuvin amintiţi aici, în primul rând: dna Aurelia Grosu, şefă de secţie la Muzeul Judeţean Olt, dl Laurenţiu Guţică-Florescu, directorul instituţiei, pictorul Nicolae Truţă şi mulţi alţii). Ei au pornit cu entuziasm şi dăruire împreună ctitorind Galeria de Artă Românească a muzeului slătinean, pe care tot împreună au botezat-o cu numele altui remarcabil artist născut pe plaiurile judeţului Olt, Ion Popescu-Negreni. Simultan, Spiru Vergulescu şi-a reconstituit casa părintească şi, alături de ea, a înălţat din resurse financiare proprii Casa de Lemn, care servea drept atelier şi locuinţă de vară artistului şi dnei Gunka Vergulescu, muziciana oarbă care i-a fost de la logodnă şi până la pragul către eternitate mereu alături cu fapta, cu gândul, cu sufletul.
Casa părintească a devenit Casa-muzeu Gunka şi Spiru Vergulescu, fiind înzestrată de cei doi artişti cu tablouri, instrumente muzicale de preţ, podoabele de argint, de mare valoare artistică, moştenite de dna Gunka, din moşi-strămoşii săi bulgari, obiecte de mobilier. Au trecut însă câţiva ani în care bătrânul artist şi-a măcinat nervii şi sănătatea, bătând în uşile unor oameni politici slătineni cu funcţii în autorităţile municipale şi judeţene, încercând să-i convingă să primească aşa cum se cuvine moştenirea inestimabilă sub aspect material şi spiritual pe care îşi dorea s-o lase comunităţii în care se născuse şi unde a revenit la anii senectuţii, pentru a-şi redescoperi rădăcinile şi a le adăpa cu prinosul harului şi sufletului săi. I s-au făcut promisiuni care n-au fost nicicând onorate de cei care le-au făcut, astfel încât tensiunea şi zbaterile în care şi-a măcinat ultimii ani ai vieţii i-au provocat un triplu accident cerebral, în iulie-august 2004, artistul nemaiapucând să-şi vadă cu ochii proprii marea expoziţie retrospectivă organizată de şi găzduită de Muzeul de Artă din Craiova în august-septembrie 2004. Aproape trei ani, înconjurat de prieteni, având-o alături pe doamna vieţii sale, Gunka, artistul a supravieţuit destinului trupului său de ţărână, conturând în aer cu mîna noi şi noi tablouri pe care să le lase moştenire celor care preţuiesc arta de înaltă ţinută.
Visul său şi-a găsit împlinirea prin eforturile eroice, am putea spune, pe drept cuvânt, ale doamnei Aurelia Grosu şi ale celorlalţi slătineni care l-au iubit cu adevărat pe maestru şi care au aflat în tânărul primar al Slatinei, Darius Bogdan Vâlcov, omul dăruit, la rândul său, cu vocaţia înţelegerii şi a ctitoririi, astfel încât, în baza Hotărârii Consiliului Local nr 273 din 15 decembrie 2005, Casa –muzeu Gunka şi Spiru Vergulescu a intrat în patrimoniul municipalităţii, care a amenajat-o, a înzestrat-o cu paznicii necesari şi a inaugurat-o joi, 13 septembrie 2006, în chiar ziua în care maestrul împliniea 72 de ani.
A jost o joi însorită şi caldă, de parcă însuşi Dumnezeu bunul veghea părinteşte din înalturi, la cele câteva mii de oameni (slătineni, bucureşteni, bălşeni, artişti şi critici de artă, muzeografi şi ziarişti, rubedenii) care au participat la sărbătoare, cu sufletele limpezite în aerul curat al lui septembrie 2006. Am fost şi noi acolo, cu ei, înzestraţi cu echipamentele radio datorită cărora vocile celor care au cuvântat au răsunat drapând în azuriu celest Slatina amintirilor. Vocea maestrului bolnav, aflat la Bucureşti, a răsunat şi ea în aerul limpede, înfiorându-i pe cei care-şi aduceau, prin prezenţă şi cuvinte, prinosul lor de suflet.
Asta a fost într-o zi de joi, 13 septembrie 2006, iar într-o zi de aprilie 2007, maestrul Spiru Vergulescu şi-a înălţat sufletul şi mintea către cele sfinte, conducându-şi prin aerul primăverii trupul de ţărână către Cimitirul Mănăstirii Cernica, să se odihnească.
